In inaltele ziduri de piatra ce se inalta din pamantul Cretei, se ascundeau in trecut raufacatorii de pe insula. Chiar si luptatorii comunisti din timpul razboiului civil grec si-au gasit refugiu aici.

UN LOC LEGENDAR

Cea mai mare insula greceasca, Creta, este mai mult decat o insula: este un loc legendar. Este locul in care s-a nascut Zeus. Este insula care a botezat continentul nostru. Este locul protejat de Sfantul Mina. Aici natura s-a dezlantuit, luandu-si libertatea de a crea peisaje naturale spectaculoase. Multi oameni cand spun Creta, se gandesc la un loc cu plaje cu nisip fin, zile insorite si intinderi nesfarsite de apa. Insa Creta ofera mai mult decat atat: aici se afla cel mai lung defileu din Europa.

In anul 67 I.Hr., Insula Creta figureaza ca parte a Imperiului Roman. Odata cu destramarea acestuia, insula a intrat in componenta Imperiului Bizantin. Urmatorii stapanitori ai insulei au fost venetienii, acestia ramanand aici intre 1211 si 1669. Incepand cu acest an, pana in 1898, locuitorii s-au luptat impotriva dominatiei otomane. Insula a devenit parte a Greciei independente in 1913.

Timp de 31 de ani, intre 1900 si 1931, arheologul britanic Sir Arthur Evans, a efectuat sapaturi arheologice la 5 km sud-est de Heraklion, aducand la lumina Palatul din Cnossos, unul dintre cele mai vizitate descoperiri arheologice din timpurile noastre. Arthur Evans era convins ca a descoperit ceea ce fusese candva palatul regelui Minos.

CHEILE SAMARIA

O ravena adanca, avand pe alocuri pereti aproape verticali, despica pur si simplu falezele si inaltii munti vestici ai insulei. Cand mai inguste, cand mai largi, urmand un traseu cu serpentine prin Levka Ori (Muntii Albi), Cheile Samaria (Farangas, cum sunt numite de catre localnici) serpuiesc pe o distanta de 18 km. Prin crapaturile din peretii defileului cresc diversi arbusti: leandri, chiparosi sau smochini. Pe alocuri se poate zari cate un batran chiparos ce-si intinde radacinile prin crusta subtire de calcar depusa de apa ce se scurge din munti. Vazduhul este brazdat de vulturi, soimi sau stancute.

Arhitectul acestui defileu este raul Tarraios. Acest rau curge de-a lungul unei falii intre Masivul Pachnes, spre est si Muntii Gingilos si Volakias, spre vest. Desi in timpul verii, Tarraios pare doar un mic parau cu ape cristaline, iarna devine un torent vijelios.

De-a lungul anilor, defileul a adapostit mii de talhari. In anii razboiului civil grec (1946-1949), gherilele comuniste si-au facut din acest defileu locul de refugiu.

La aproape 1200 m deasupra marii, in capatul nordic al defileului, o scara abrupta de lemn coboara spre albia raului, taind padurile de pini. La circa 8 km in interiorul cheilor, gasim satul Samaria, abandonat de localnici in 1962, atunci cand defileul a fost declarat parc national. Se crede ca cea care a dat numele defileului e Biserica Osia Maria, o veche biserica bizantina.

Dupa fiecare cot al cheilor, intalnim alte noi privelisti, ce taie rasuflarea. Bolovani uriasi se ingramadesc unul deasupra celuilalt, iar raul clocoteste peste praguri de piatra si umple micile ochiuri de apa. Fortele de eroziune au sculptat aici forme de relief superbe.

Dincolo de satul parasit, defileul se ingusteaza, iar falezele ce se inalta din albia raului par ca se inchid. Din acest punct, cerul pare doar o ingusta fasie albastra, razele soarelui patrunzand in acest culoar doar cateva ore pe zi. La Portile de Fier, defileul ajunge la cel mai ingust punct al sau. Robert Pashley, un englez care a parcurs toata lungimea defileului calare pe un catar pe la inceputul anilor 1800, descria Portile de Fier: “Largimea acestui hau ametitor este de vreo zece picioare la baza si creste pana la cel mult treizeci sau patruzeci de picioare sus. Drumul pe care a trebuit sa-l strabatem prin mijlocul torentului a fost de circa saizeci de pasi.” Peretii inalti de cel putin 500 m ai Portilor de Fier sunt impresionanti, mai ales atunci cand vantul sufla prin coridorul ingust al defileului.

FERITI DE PIRATI

Intre Portile de Fier si mare, defileul incepe sa se largeasca. Nevazut de pe tarm, si ferit de piratii de pe vremuri, gasim un alt sat parasit, aflat ceva mai departe. Satul facea parte din Ayia Roumeli, una dinte cele cateva asezari de pe falezele ce marginesc aceasta parte a insulei.

Ayia Roumeli, asezare pitoreasca, rasarita dintre maslini si leandri, este asezata peste fundatia vechii cetati Tarrhia. Antica cetate, care avea si port, a fost distrusa de un cutremur in anul 66 d. Hr.. Vechii locuitori faceau comert cu lemn de chiparos, acesta fiind vandut pana in Troia sau Micene. Actualii locuitori din Ayia Roumeli comercializeaza in special diktamos, o planta medicinala rara, ce creste pe inaltimile cheilor, in locuri greu accesibile, unde pot fi intalnite, de asemenea Agrimi, o specie de capre salbatice, numite de localnici kri-kri, si care se hranesc cu mai sus mentionata diktamos.

Cheile sunt deschise turismului din mai pana in octombrie, cand nivelul raului este scazut. Drumul dureaza cinci ore, fiind recomandat doar celor experimentati, din cauza pericolelor.

Intrarea in chei

Leave a comment

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create your website at WordPress.com
Get started
%d bloggers like this: